La 13 noiembrie 1996, printr-un editorial publicat în „Cuvântul liber", reluat în cartea de publicistică „Prezent!" (Articole. Reportaje. Alocuţiuni parlamentare, Editura Tipomur, 2000), întrebam: „Când au fost sinceri domnii preşedinţi Iliescu şi Constantinescu?". Scriam atunci că pe segmentul celui de-al doilea tur de scrutin al bătăliei pentru jilţul prezidenţial de la Cotroceni, domnii Ion Iliescu şi Adrian Năstase dovedeau, brusc, o „emoţionantă" preocupare faţă de „soarta Transilvaniei." De fapt, amândoi jucau acelaşi penibil rol într-un scenariu de culise, lor, de fapt, nepăsându-le, deloc, de soarta acestei Transilvanii! Răstindu-se la celălalt candidat la preşedinţie, Emil Constantinescu, îi aduceau acestuia îndreptăţite acuze că a luat în braţe UDMR, care, nu o dată, din 1990 încoace, s-a dovedit, s-a manifestat ca înverşunat, neînduplecat duşman, prin pretenţiile, absurde, împotriva Statului Român, naţional, unitar şi indivizibil. Ne întrebam atunci: de ce o face domnul Iliescu abia atât de târziu şi doar în campanie electorală, ştiut fiind, apoi, că social-democraţii lui, în spatele Parlamentului şi al românilor, au bătut palma, prin secrete înţelegeri, puse la cale mai ales de „eminenţa cenuşie", acel Viorel Hrebenciuc, cu struţo-cămila UDMR?